A existat o vreme când jocurile pe calculator erau nediferenţiate. În 1993, termenul de „joc ocazional” nici nu apăruse, cu atât mai puţin ideea că modul de joc la persoana întâi (pe atunci un gen încă nedenumit) ar putea fi considerat un „mod de joc hardcore”. Existau doar oameni care jucau jocuri pe calculator şi oameni care nu le jucau. Cei care se lăsau furaţi de golf, Harpoon, cupe sau de jocuri de aventură bazate pe text – aceştia erau jucătorii „hardcore”, prin faptul că jucau obsesiv într-un anumit domeniu.

Când Myst şi CD-ROM-ul au pătruns în cele din urmă pe piaţa de masă, acest ecosistem a fost perturbat. Robyn Miller spune clar că Myst a fost conceput pentru a-i atrage pe cei care nu erau jucători profesionişti. Către ei erau orientate vânzările. Revistele pentru amatori, precum Computer Gaming World, nu mai aveau capacitatea de a dicta preferinţele în industrie: existau milioane de cumpărători de jocuri pe calculator care nu citeau aceste reviste. O specie de jucător cu totul nouă. Având în vedere această situaţie, ce altceva ar fi putut fi mai firesc decât fabricarea unei formule de tip noi-şi-ei? Într-un mod foarte real, o astfel de formulă era deja adevărată.

Excepţionala poveste a Myst constă în faptul că presa „hardcore” a jocurilor pe calculator şi jucătorii apropiaţi ei au criticat aspru, la lansare, acest joc. L-au renegat. L-au numit o succesiune de imagini. Puzzle-uri abstruze şi stupide; grafică drăguţă şi fără prea multă profunzime. „Criticii şi jucătorii hardcore l-au blamat în unanimitate, ca fiind o succesiune de imagini cu puţină interacţiune reală între jucător şi universul jocului“, a spus Michael Wolf, de la PC Gamer, în 2001. În acelaşi an, un editorialist de la Maximum PC a descris Myst ca fiind „o harababură anostă de rezolvare de mistere şi de butoane declanşatoare” şi a fost de părere că versiunea actualizată, realMYST, pe atunci nouă, ar fi „o aducere-aminte indiscutabilă cu privire la motivul pentru care presa a desconsiderat atât de vehement originalul, la momentul apariţiei.”

Cândva, jocurile pe calculator erau unitare. În 1993 nici măcar nu aveam termenul „joc ocazional”, iar ideea că un first-person shooter (un gen fără nume, pe atunci) ar putea fi considerat un „titlu hardcore” nici nu intra în discuție. Existau oameni care jucau jocuri pe calculator și oameni care nu jucau. Oamenii care au devenit pasionați de golf sau Harpoon sau Hearts sau jocuri de aventură text – aceștia erau jucătorii „înrăiți”, în sensul că jucau la greu genul preferat.

Când Myst și CD-ROM-ul au pătruns în cele din urmă pe piață, ecosistemul acesta a fost perturbat. Myst, explică Robyn Miller, fusese conceput pentru a fi pe placul non-jucătorilor. Se vindea acestora. Reviste de profil, cum ar fi Computer Gaming World, n-au mai reușit să dea tonul în industrie: existau milioane de cumpărători de jocuri care nu citeau revistele acestea. O rasă complet nouă de jucatori. În această situație, ce putea fi mai natural decât să scornească o formulă noi-și-ei? La drept vorbind, era deja adevărat.

Povestea cu Myst este că presa de jocuri „hardcore” și tagma jucătorilor l-au criticat aspru când a fost lansat. L-au renegat. L-au numit o succesiune de imagini. Puzzle-uri haotice și fără noimă; grafică drăguță și nu prea multă profunzime. „Criticii și jucătorii înrăiți l-au desființat la unison ca fiind o succesiune cu prea puțină interacțiune reală de joc”, susținea Michael Wolf de la PC Gamer în 2001. În același an, un editorialist de la Maximum PC aducea aminte de Myst ca fiind „o încâlceală obositoare de spart coduri și acționat butoane” și considera pe atunci noul remake realMYST ca fiind „un memento clar de ce presa a găsit, în mod atât de incisiv, nod în papură originalului când a apărut”.

Jocurile pe calculator erau, într-o vreme, unificate. În 1993 nu exista termenul de „joc ocazional”, și cu atât mai puțin ideea că un first-person shooter (un gen pe-atunci nebotezat) ar putea fi considerat drept un „joc serios”. Existau cei care jucau pe calculator, și cei care nu o făceau. Cei care se afundau mult în golf sau Harpoon sau cupe sau aventuri text — aceștia erau jucătorii „serioși”, în sensul că jucau obsesiv din domeniul ales.

Când Myst și tehnologia CD-ROM au pătruns pe piața de masă, acest ecosistem a fost perturbat. Myst fusese, după cum precizează Robyn Miller, conceput să-i atragă pe ne-jucători. Ei l-au cumpărat. Revistele de specialitate precum Computer Gaming World nu mai puteau dicta gusturile industriei: existau milioane care cumpărau jocuri și nu citeau asemenea reviste. O specie complet nouă de jucători. Într-o asemenea situație, ce-ar putea fi mai natural decât să născocești o schemă gen noi-și-ei? Practic vorbind, asta era deja realitatea.

Drama jocului Myst este că presa de specialitate și jucătorii „serioși” l-au blamat la lansare. S-au dezis de el. L-au denumit o secvență de diapozitive. Ghicitori absconse, idioate; grafică drăguță dar fără profunzime. „Criticii și jucătorii serioși l-au înfierat în mod unanim ca fiind o expunere de diapozitive fără prea multă interacțiune de joc”, susținea Michael Wolf de la PC Gamer în 2001. În același an, un editorialist de la Maximum PC își amintea de Myst drept un „talmeș-balmeș de coduri de spart și comutatoare de acționat”, și considera abia-apăruta reeditare realMYST drept „o rememorare clară a motivelor pentru care presa a dat așa de tare de pământ cu originalul la apariție”.

Jocurile pe calculator au fost, la un moment dat, unificate. Nu am avut nici măcar termenul de "joc casual", în 1993, să nu mai vorbim de ideea că un shooter first-person (apoi un gen nedenumit) ar putea fi considerat un "titlu hardcore." Au fost oameni care au jucat jocuri pe calculator, și oameni care nu au făcut-o. Oamenii care au jucat golf sau Harpoon, în Solitaire, sau aventuri sub formă de text - aceștia au fost jucătorii “hardcore”, în care au jucat în mod obsesiv în genul ales de ei.

Când Myst și CD-ROM-ul au antrenat în cele din urmă piața de masă, acest ecosistem a fost perturbat. Myst, clarifică Robyn Miller, a fost conceput pentru a apela la non-gameri. Le-a vândut acestora. Revistele entuziaste, cum ar fi Computer Gaming World, nu au mai putut seta gustul pentru industrie: Au existat milioane care cumpărau jocuri dar care nu au citit aceste reviste. O rasă cu totul nouă de jucător. În această situație, ce ar putea fi mai natural decât crearea unei formule de tipul noi-și-ei? Într-un mod foarte real, asta deja era adevărat.

Marea narațiune a lui Myst este că presa de joc “hardcore” și baza de date de jucători l-au criticat atunci când s-a lansat. L-au lipsit de merit. O prezentare de diapozitive, l-au numit. Obscur, puzzle-uri idioate; grafica destul de frumoasă dar nu cu adâncime. “Criticii și jucătorii hardcore l-au afișat ca fiind un slide-show care a avut puțină interacțiune reală de gameplay”, a susținut Michael Wolf PC gamer în 2001. În același an, un editorialist pentru Maximum PC a amintit Myst ca un “plictisitor rupător-de-cod și o abrambureală tip comută-aruncă”, și a văzut remake-ul său pe atunci nou realMYST ca "o amintire a motivului pentru care presa a criticat originalul atât de puternic atunci când acesta a fost lansat."

La un moment dat jocurile video formau o categorie uniformă. În 1993 nici măcar nu exista termenul de „joc casual”, ca să nu mai menționăm și faptul că un joc de genul „first-person shooter” (pe vremea aceea acest gen nu avea un nume) putea fi considerat ca o disputare de „titlu hardcore”. Erau oameni care jucau jocuri video și alții care nu jucau deloc. Oamenii care ajungeau să joace foarte multe niveluri în jocurile de tip golf sau „Harpoon”, sau „hearts”, sau în jocurile de aventuri – aceia erau jucătorii „hardcore„ pentru că jucau genul ales până la obsesie.
Când, în sfârșit, jocul Myst și CD-ROM-ul au pătruns pe piața maselor largi, fostul sistem natural al jocurilor a fost perturbat. Myst a fost creat, așa cum explică Robyn Miller, pentru a atrage non-jucătorii. Și s-a vândut bine. Revistele entuziaste, gen Computer Gaming World, n-au mai putut impune trenduri în această industrie: milioanele de oameni care au cumpărat jocurile nici nu citeau aceste reviste. Aceștia reprezentau noua specie de jucător. În cazul acesta, ce putea fi mai natural decât apariția formulei „noi-și-ei”? Și într-un mod foarte real, deja se întâmpla.
Povestea haioasă despre Myst este că presa de gaming „hardcore” și comunitatea de jucători au făcut praf acest joc când s-a lansat. L-au desființat. L-au numit „slideshow”. Niște puzzle-uri inepte, idioate; grafică drăguță, fără prea multă profunzime. ”Criticii și jucătorii de tip hardcore l-au catalogat la unison ca fiind o prezentare gen Power Point ce presupune prea puțină interacțiune adevărată de joc„ a pretins Michael Wolf de la revista PC Gamer în 2001. În același an, un redactor de la revista Maximum PC a numit jocul Myst „o harababură anostă fără nicio regulă și cu schimbări bruște de cadre” și a considerat varianta jocului, pe atunci nouă, realMyst, ”un memento categoric al motivului pentru care presa a criticat atât de dur varianta originală atunci când a apărut.”

Jocurile pe calculator, erau, cândva, uniformizate. În 1993, nici măcar nu exista termenul de "joc casual", darămite ideea că un first-person shooter (pe atunci un gen fără nume) ar putea fi considerat un "titlu hardcore." Unii oameni se jucau pe calculator, alții nu. Cei pasionați de Golf, Harpoon, Hearts sau jocuri de aventuri descriptive — aceștia erau jucătorii "hardcore", în sensul că se jucau în mod obsesiv în domeniul ales de ei.

Când Myst și CD-ROM-ul au fost în sfârșit comercializate în masă, acest ecosistem a fost perturbat. Robyn Miller a specificat că Myst a fost conceput pentru a îi atrage pe cei care nu se joacă pe calculator. Ei îl cumpărau. Revistele de specialitate, precum Computer Gaming World, nu mai dădeau tonul în această industrie: existau milioane de oameni care cumpărau jocuri fără să citească aceste reviste. O specie complet nouă de jucători. În această situație, ce putea fi mai firesc decât să se inventeze o formulă de tipul "noi și ei"? Într-un mod cât se poate de real, era deja adevărată.

Marea atracție a lui Myst este că presa și jucătorii "hardcore" l-au criticat atunci când a fost lansat. L-au renegat. L-au numit o prezentare de diapozitive. Puzzle-uri abstracte, stupide; grafică frumoasă și puțină profunzime. "Criticii și jucătorii hardcore l-au catalogat în mod universal ca pe o prezentare de diapozitive care avea puţină jucabilitate efectivă", declara în 2001 Michael Wolf de la revista PC Gamer. În același an, un jurnalist de la revista Maximum PC își amintea de Myst ca fiind "o încurcătură plictisitoare de spargere de coduri și de manevrare de comutatoare" și vedea versiunea realMYST, nouă la vremea aceea, ca pe "un memento pertinent al motivelor pentru care presa a criticat atât de dur la lansare jocul original."