Ho perso il conto del tempo che siamo stati nascosti qui, tra gli scarti di fieno puzzolente e tanfo di umanità sporca e spaventata. E’ da poco passato Natale e l’abbiamo passato in questa stalla, insieme ai compaesani affamati, tremanti di freddo e paura. Quasi come Gesù Bambino, solo che almeno lui aveva un bue e un asinello che lo scaldavano con l’alito. Noi manco quelli. Gli asini se li sono portati via i militari, per trasportare il trasportabile, anche il corredo di mamma; i buoi … non ci vuole molto per capire che fine hanno fatto, già da tempo, anche i più tosti da masticare.
Al buio crepato dal fioco chiarore mattutino, accucciata alla mia schiena per scongiurare il gelo, mia sorella Teresina mormora «Checchina … sei sveglia?» Sussurra, come siamo ormai abituate a fare, per renderci il più trasparenti possibile, ragazze ombra che si fanno forza solo per proteggere una madre vedova e tre fratelli più piccoli, anche se non sono sicura di quale protezione potremmo mai offrire.
«Si, sono sveglia, ma taci o svegli tutti e incominciano con le lagne per la fame e chi li sente … ».
«Hai ragione, ma c’è qualcosa che non va … non riesco a capire … ».
«Teresì, c’è la guerra, cosa vuoi di più?»
«Ma no, ascolta bene … »
Tendo le orecchie. Nella penombra scorgo le sagome dei poveracci che hanno perso tutto in pochi mesi, traditi da re e ragion di stato. Sento solo il respiro angosciato di chi copre la testa con le braccia in un gesto istintivo, per allontanare quell’incubo che è la nostra quotidiana realtà: colpi di cannone che rimbombano, mitragliatrici che sferragliano, bombe che ululano, carri armati che fanno tremare la terra prima che li si vedano arrivare.
E ascoltando bene, mi rendo conto che la guerra tace. | Am pierdut noţiunea timpului în care am stat ascunşi aici, între resturile de fân împuţit şi mirosul clocit de lume nespălată şi înspăimântată. De curând a fost Crăciunul şi l-am petrecut în grajdul ăsta, împreună cu consătenii înfometaţi, tremurând de frig şi de frică. Aproape ca şi copilul Isus - doar că el avea un bou şi un măgăruş care-l încălzeau cu răsuflarea lor. Noi nici măcar pe ăia. Măgarii i-au luat militarii cu ei, ca să transporte tot ce se putea duce, până şi zestrea mamei; boii... nu e nevoie de imaginaţie pentru a înţelege cum au pierit, deja de o bucată de vreme, până şi cei mai tari de mestecat. În întunericul străpuns de palida lumină a dimineţii, ghemuită în spatele meu pentru a alunga gerul, soră-mea Teresina şopteşte: „Checchina... eşti trează?” Murmură, aşa cum ne-am obişnuit de pe-acum, pentru a deveni cât mai străvezii cu putinţă, fete-năluci care-şi fac curaj doar pentru a ocroti o mamă văduvă şi trei fraţi mai mici, chiar dacă n-am habar ce fel de ocrotire am putea oferi. „Da, sunt trează, dar taci sau îi trezeşti pe toţi şi încep cu plânsul de foame şi cine-i aude...”. „Ai dreptate, dar ceva nu-mi miroase a bine... nu reuşesc să-mi dau seama...”. „Teresì, e război, ce mai vrei?” „Ba nu, ascultă bine...” Ascut urechile. În penumbră desluşesc siluetele sărmanilor care au pierdut totul în câteva luni, trădaţi de rege şi de raţiunea de stat. Simt doar suflarea chinuită a celor ce-şi acoperă capul cu braţele într-un gest instinctiv, pentru a izgoni coşmarul acela care e realitatea noastră de zi cu zi: lovituri de tun ce bubuie, mitraliere ce zăngănesc, bombe care vuiesc, tancuri ce fac pământul să se zguduie înainte de a se ivi la orizont. Şi, ascultând bine, îmi dau seama că războiul tace.
|