Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Când simţim că deşteptarea ne e aproape, dar că nu suntem "cuprinşi", ne dorim să "intrăm". Însă tocmai dorinţa asta e cea care ne menţine "în afară", căci nu face decât să întărească graniţa dintre noi şi acest Întreg despre care am dori să ne cuprindă. Ceea ce ne trebuie, de fapt, este să nu ne dorim să intrăm în el. Nu e de-ajuns să nu vrem să intrăm: trebuie să nu vrem să intrăm. Pasivitatea nu ajută în nici un fel. Trebuie să fim activi, într-o stare de activitate dominată în întregime de aşteptare – mai mult, saturată de aşteptare. Simţim adesea urcând în noi un val pe care-l credem capabil să ne ducă dincolo de noi înşine. Şi ne punem în gând să-l facem să fie şi mai puternic. Ăsta e momentul în care stricăm totul. Ca şi cum ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ce aroganţă. Şi totuşi are nevoie de noi. De prezenţa noastră. Are nevoie să fim acolo, să-i stăm în faţă, să credem în noi atât cât trebuie şi să ne iubim destul pentru a rămâne astfel goi în faţa sa, fără a-l îmbogăţi cu nimic, doar cu propria noastră prezenţă. Totul se află acolo. Suntem tot în faţa unui "neant", iar în momentul acela, ceea ce există cu adevărat este aşteptarea noastră. Nu ţelul ei, ci aşteptarea însăşi. Orice altceva nu reprezintă decât o proiecţie a dorinţei. A etericului. Însă aşteptarea e ceva real. Dacă reuşim s-o lăsăm să existe în pace, să ne bazăm pe ea iar nu pe obiectul care ar uşura-o, ne sprijinim - în fapt - pe singura câtime de fiinţă pe care o avem la dispoziţie. Îndată ce facem asta, imediat ce păşim în realitatea acestei aşteptări, e ca şi cum fondul conştiinţei ar ceda şi ne-ar integra cu Fiinţa. |